Omul care te învață să crezi

În blogul trecut am scris despre „Micro Mega”. Despre primul pas. Despre ce înseamnă să crezi atunci când nu există precedent și nimeni nu îți poate garanta că „se poate”.

Prima persoană care mi-a dat like, chiar și la 2 noaptea, a fost profesoara mea de matematică din liceu.

Și mi-am dat seama că, de fapt, nu am scris încă despre cel mai important lucru:

omul care te învață să crezi în tine.

Există o poveste celebră despre Thomas Edison. Profesorul i-a scris mamei că nu mai poate fi școlit, că este „prea slab”. Mama lui, citind scrisoarea, a ales să o traducă altfel: „Fiul tău este un geniu. Această școală este prea mică pentru el.” Și, într-un fel, i-a schimbat destinul.

Nu știu cât din poveste este exact așa cum se spune. Dar știu că esența ei este reală:

contează enorm cine crede ca poți.

Doamna Giurcă a venit la noi în 2008, la liceul economic. Noi făceam matematică M2. O matematică „mai ușoară”, în teorie. În practică, eram pierduți. Schimbasem deja mai mulți profesori. Nu știam de unde să începem. Unii dintre noi nici tabla înmulțirii nu o stăpâneam bine.

Matematica nu era o provocare. Era un zid.

Singurul calcul pe care îl făceam era altul:

„Ce note trebuie să iau la restul materiilor ca să scot un 6 la mate?”

Un 6 muncit. Atât.

Și apoi a venit doamna Giurcă.

Nu cu presiune.

Nu cu judecată.

Nu cu etichete.

Cu răbdare.

Cu zâmbet.

Cu o liniște care, încet, a început să ne scoată din frică.

Nu a desconsiderat pe nimeni. Nu a făcut pe nimeni să se simtă „mai puțin”. Din contră. Fiecare era văzut. Fiecare era luat de acolo de unde era. Și dus, pas cu pas, mai departe.

Explica același exercițiu în cinci moduri, doar ca să găsească unul care să ajungă la tine.

Și, fără să îți dai seama, ceva se schimba.

Nu doar în matematică.

În tine.

Pentru că începeai să înțelegi ceva mult mai important decât formulele:

că lucrurile imposibile devin posibile atunci când cineva are răbdare să îți arate cum.

În viață, încerc să înțeleg multe lucruri. Mă apuc de lucruri care, la început, par imposibile. Și de fiecare dată apare același gând: „Poate nu o să reușesc. Poate alții sunt mai buni. Poate am limite.”

Și poate că este adevărat. Unii au talent. Unii au înclinație.

Dar uneori…

munca are talentul ei.

Și talentul, fără un om care să te vadă, să te înțeleagă și să te ghideze, se poate pierde.

Dacă am rămas cu ceva din matematică după toți anii aceștia, nu sunt formulele.

Este ideea asta simplă:

orice lucru, odată ce începi să-l înțelegi, devine mai ușor.

Oricât de greu ar fi.

Și mai ales:

oricine poate reuși, dacă are pe cineva care nu renunță la el.

La finalul liceului, toți din clasă am luat note mari. Toți.

Ceva care, la început, părea imposibil.

Dar nu a fost.

Pentru că uneori nu sistemul te schimbă.

Nu contextul.

Nu materia.

Ci omul.

Pentru mine, doamna Giurcă este acel om.

Brăila renaște exact acolo unde cineva alege să creadă.

Și, uneori, tot ce ai nevoie ca să începi…

este un om care îți spune, sincer sau nu, până ajungi să crezi și tu:

„se poate.”

P.S.

Și poate că, până la urmă, matematica mă mai ajută la ceva.

La ideea că în viață, orice lucru nou pe care îl înveți devine, în timp, ca o teoremă.

La început pare complicat. Nu înțelegi pașii. Te pierzi.

Dar, odată ce înțelegi mecanismul, nu mai pornești de la zero.

Recunoști tiparul.

Îl aplici.

Și ajungi mai repede la rezultat.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să înveți:

să transformi lucrurile grele în lucruri pe care le înțelegi,

iar apoi în lucruri pe care le poți folosi.