Poate nu tot ce atrage atenția este frumos.

Așa începe una dintre poeziile mele preferate, Lecția despre cub scrisă de Nichita Stănescu. Perfecțiunea nu strigă, nu se impune, nu se arată. Perfecțiunea trece pe lângă noi în liniște. În schimb, imperfecțiunea… imperfecțiunea îți rămâne în ochi și în suflet.

După mulți ani petrecuți în Londra și după ce am călătorit prin lume, România mi s-a părut grea. Foarte grea.

Neîngrijită. Lăsată în urmă. Furatã ca o fată prea bună și prea blândă.

Am simțit o urmă adâncă de comunism în blocurile obosite, în fațadele căzute, în străzile uitate. M-a durut adaptarea.

Atât de tare încât, pentru o perioadă, m-am lăsat de fotografie.

Nu mai găseam frumosul.

Nu vedeam decât urâtul, cenușiul, realitatea tăioasă.

Dar tata, prietenul meu cel mai bun, m-a certat într-o zi.

Mi-a spus simplu:

“Iulia, vreau să văd că te focusezi pe ce s-a făcut bine. Pe ce renaște. Pe ce începe să prindă viață. Nu pe ce lipsește.”

Și acea frază a fost startul acestui blog.

O lecție de la tata.

De multe ori ne uităm doar la ce nu merge, la ce e murdar, la ce e stricat. Căutăm vinovați. Spunem că România a rămas în urmă. Că Brăila nu mai are șanse. Dar dacă vrei să vezi frumosul — dacă te forțezi să-l cauți — începi să vezi cu alți ochi.

Eu asta fac acum: învăț, uneori cu efort, să văd frumusețea din oameni, lucruri și locuri. Să-i apreciez pentru ceea ce sunt, pentru ce au reparat, pentru lucrurile la care lucrează. Nu pentru lucrurile care le lipsesc.

Și deși în tristețe, în abandon, în brutalism… există o urmă de poveste care atinge sufletul eu nu mai caut asta. Caut să aleg bucuria, caut să văd frumosul, renăscutul , construitul.

Aceste fotografii nu sunt despre perfecțiune.

Sunt despre sinceritate, despre timp, despre rănile unui oraș care a fost cândva mare, bogat, viu — și care încă are forța de a renaște. Vă invit în galeria mea din blog să priviți cum Brăila se repară, renaște sub ochii noștri.

Eu aleg să văd ce s-a făcut bine.

Vreau să văd cine luptă pentru o Brăila mai frumoasă.

Cine crede în ea.

Cine pune umăr lângă umăr nu ca să ia, ci ca să clădească.

Cine este aici pentru a iubi orașul, nu pentru a-l judeca.

Brăila renaște în măsura în care credem în ea.

Și eu aleg sa cred.