Despre profesorul Ioan Munteanu și despre a ține cu dinții de o idee
Există oameni care iubesc un oraș în tăcere.
Și există oameni care îl iubesc scriindu-l, ani la rând, fără pauză, fără aplauze, fără promisiunea că va mai interesa pe cineva.
Profesorul Ioan Munteanu face parte din a doua categorie.
Scriitor, profesor, diriginte – dar mai ales un om care a ales să rămână.
Să rămână într-un oraș pe care mulți l-au părăsit.
Să scrie despre Brăila într-un moment în care noi, cei tineri, plecam fără să ne uităm înapoi.
A scris zeci de volume despre Brăila: istorie, străzi, oameni, instituții, începuturi.
A scris atunci când Brăila încă însemna ceva pentru el.
Și a continuat să scrie chiar și când pentru alții nu mai însemna.
Nu vreau nici să-l laud, nici să-l judec.
Vreau să vorbesc despre dânsul așa cum mi-l amintesc.
În clasa a IX-a, la început de drum, am ales să scriu un eseu despre… bloguri.
Era prin 2005. Blogurile erau abia la început.
Sincer? Nici eu nu știam foarte bine ce sunt.
Dar nici dânsul nu părea să știe exact.
Și totuși, amândoi am intrat în acel „dans” subtil dintre generații.
Eu – cu gândul: „sunt noua generație, știu ceva ce dumneavoastră nu știți”.
El – cu atitudinea: „le știu pe toate, nimic nu-mi scapă”.
Nu ne-am demascat reciproc.
Ne-am respectat.
Astăzi, aproape 20 de ani mai târziu, eseul despre bloguri pare învechit.
Lumea nu mai citește.
Lumea derulează.
Câteva secunde. Un video. Altul. TikTok. Reels.
Dacă vrei să supraviețuiești în jungla digitală, te adaptezi.
Dacă nu, rămâi în urmă.
Și atunci mi-am pus o întrebare:
ce faci când ceva în care ai crezut aproape a murit?
Eu am ales să-i mai dau o șansă.
Poate asta a făcut și profesorul Munteanu cu Brăila.
Brăila a însemnat ceva.
Scrisul a însemnat ceva.
Istoria a însemnat ceva.
Chiar dacă astăzi nu mai avem răbdare.
Chiar dacă atenția noastră se măsoară în secunde.
La 18 ani, plină de vise, am plecat peste mări și țări.
Nu m-am gândit prea mult la Brăila.
Sau poate m-am gândit, dar nu suficient cât să rămân.
Am plecat cu gândul că voi învăța tot ce pot.
Că voi face tot ce știu mai bine.
Și că, într-o zi, mă voi întoarce.
Nu știam cum.
Nu știam cu ce.
Dar știam că vreau să aduc ceva înapoi.
Astăzi, cu ochii unui om matur, care se apropie de 40 de ani, privesc altfel.
Nu mai judec generații.
Nu mai cred în „noi” și „voi”.
Cred în ștafetă.
Profesorul Ioan Munteanu a scris Brăila cu instrumentele timpului lui.
Eu încerc să o spun cu instrumentele timpului meu.
Nu știu dacă pot iubi un oraș mai mult decât a făcut-o el.
Poate că nu.
Poate că forța asta de a iubi un oraș până la capăt este un munte prea mare.
Nu pot să jur, precum medicii lui Hipocrate.
Dar pot să încerc.
Prin acest blog, mă voi inspira din cărțile sale.
Voi traduce memoria în limbajul prezentului.
Voi încerca să reînvii Brăila cât pot.
Preiau ștafeta.
Cu respect.
Cu îndoieli.
Cu speranță.
Și cu o idee de care țin, încă, cu dinții.
