Povestea firului de păr și hai sa despicam firul în patru.

Dragi cititori,

Vă spun sincer că nu sunt coafeză și nici nu îmi doresc să vă coafez. Nici să vă pieptăn. Dar, dacă vă interesează cumva povestea firului de păr, o să încerc, cu capacitățile mele, să o spun.

Dumneavoastră decideți pe parcurs dacă doriți să o citiți până la capăt, dacă vă place sau nu, dacă este ceva de urmat în ea, dacă vă regăsiți și cât din ea doriți să primiți. Eu am puțin timp și puțină dispoziție să o scriu și să o las să crească.

Așa că așezați-vă pe canapea, pe un scaun sau la birou și vă rog să priviți povestea aceasta ca pe o oglindă. Să vă priviți pe voi. Și, dacă puteți, fără judecată. Știu că este greu uneori să ne acceptăm total și să nu îndreptăm sau să schimbăm lucrurile.

Toți avem păr. Unii mai mult, alții mai puțin. Unii îl consideră important și fac chiar o meserie din asta, alții îl ignoră. Mergând pe stradă, poate că nu părul este primul lucru care ne atrage atenția, dar putem înțelege că există în fiecare dintre noi.

Dacă Dumnezeu ne-a dat podoaba capilară sau dacă ea este doar moștenită genetic, este cu totul altă discuție, poate chiar una microscopică. Neavând unealta necesară să privesc atât de aproape, vă las pe voi să decideți ce credeți.

Pornim însă de la un fapt simplu: unii dintre noi se nasc cu mai mult, alții cu mai puțin. Important sau nu, decizia ne aparține. Ce facem cu ceea ce am primit? Îl privim cu bunătate? Cu înțelegere? Îl considerăm o povară și îl scurtăm? Sau îl judecăm?

Unii, oricât ar lupta, își vor pierde părul, fie că le-a fost sortit sau nu. Alții îl au și nu se bucură de el. Frumos sau urât? Depinde de oglinda ta.

Poate spuneți că pot vorbi ușor despre asta pentru că am avut întotdeauna păr și nu știu cum este fără. Sau poate vă întrebați: „La ce mă ajută pe mine în viață o poveste despre păr și coafeze?”

Și totuși, poveștile despre lucrurile mici sunt, de multe ori, povești despre lucrurile mari.

Dacă mâine ați câștiga la loto milioane de dolari, ați spune că ați tras lozul câștigător. Și acum ce faceți? Ce cumpărați prima dată?

Am auzit odată un om spunând la televizor:

„Aș cumpăra o garsonieră mai mare.”

M-am amuzat puțin. E ușor să spui: „Vai, câtă minte are!” Dar vă rog să aveți puțină îngăduință.

Poate că omul acela nu voia lux. Poate că voia doar mai mult spațiu pentru viața lui. Mai mult loc pentru o plantă, pentru un tablou, pentru un copil sau pentru un vis.

Și atunci mi-am dat seama că fiecare dintre noi își dorește, de fapt, propria lui garsonieră mai mare. Un loc puțin mai încăpător pentru ceea ce este.

Așa este și cu părul.

Nu este doar păr. Uneori este identitate. Alteori este curaj. Alteori este feminitate. Alteori este libertate.

Ce văd eu în oglindă?

A fost odată o fată care a moștenit mult păr. Extraordinar de des și frumos.

Copil fiind, nu era conștientă de părul ei. Părinții au decis multă vreme ce trebuie tăiat și ce nu. Iar ei au decis: scurt.

Dacă eram un copil frumos sau nu, asta nu știu sigur. Dar cu toții ne uităm la copilăria noastră știind că unele decizii nu ne-au aparținut pe deplin și că trecutul nu poate fi schimbat, ci doar acceptat.

Ce am primit a fost, poate, mai mult sau mai puțin meritat, la fel ca podoaba capilară. Dar decizia ne aparține mai târziu: ce facem cu ea?

De-a lungul vieții am avut multe tunsori.

Păr lung cu breton. Bob. Blond platinat. Roz. Roșcat foxy. Roșu aprins. Brunet. Chiar și băiețește.

Toate au avut farmecul lor.

Până și bobul, care este destul de greu de întreținut, îmi amintește cu drag de un proiect din facultate.

În anul al doilea, la cursul de copywriting, am avut de găsit un tagline pentru o companie mare de produse pentru păr și apoi să scriem un eseu despre alegerea făcută.

Eu am ales:

„Have a love affair with your hair.”

Și am scris mult despre istoria părului și despre felul în care acesta a influențat lumea în care trăim.

De la peruci, la moda bobului care simboliza femeia independentă într-o vreme în care femeile aveau puține drepturi, până la filmul „Roman Holiday”, în care Audrey Hepburn se tunde scurt și joacă rolul unei prințese care, măcar pentru o zi, își permite să fie doar om.

Părul crește indiferent de cum ne purtăm cu el. Este lent, aproximativ un centimetru pe lună, dar cu grijă și răbdare revine.

Mai puțin firele albe. Ele au alte planuri.

După ani de păr lung și des, după placa de păr și după viața din Londra – probabil unul dintre cele mai umede orașe în care am locuit – m-am întors acasă și am decis să mă tund scurt.

Mă durea efectiv părul. Simțeam nevoia de libertate.

Am optat pentru o frizură inspirată de Charlize Theron, scurtă, cu breton și nuanțe roșcate.

Probabil nu realizam atunci, dar schimbarea radicală din viața mea se oglindea și în păr.

În scurt timp însă nu am mai vrut părul scurt.

Și apoi a urmat dezastrul.

Nu știu sigur de la ce și nu vreau să învinuiesc nicio vopsea, dar mi-a căzut părul.

A fost devastator.

Să vezi cum ceea ce era ceva normal pentru tine începe să dispară.

Să pierzi ceva ce nu te-ai gândit niciodată că ai putea pierde.

A fost o lecție de viață.

O lecție despre siguranță, despre fragilitate, despre grijă și răbdare.

Mulți ani după aceea am fost obsedată să-l cresc înapoi.

Lung. Des. Cu breton.

L-am mângâiat la fiecare baie. Am pus creme și balsamuri. L-am îngrijit aproape obsesiv.

Și am învățat două lucruri:

Nu ești mai fericit dacă ai părul lung.

Și nu ești mai fericit nici dacă ți se ia fără voie.

Orice femeie își iubește părul și are dreptul să și-l schimbe, așa cum își schimbă parfumurile.

Există femei care poartă un singur parfum toată viața și există femei care preferă să se reinventeze.

Și, fetelor, să fim sincere:

Câte dintre noi nu am făcut o schimbare majoră după o despărțire sau după o ceartă?

Elena mă tunde de mai bine de trei ani.

Țin la ea ca la un prieten drag.

Mă simt uneori ca într-un film în care coafeza îmi știe viața, iar eu o știu pe a ei.

Și, încet, încet, a devenit una dintre cele mai bune prietene ale mele.

Probabil că prin scaunul ei au trecut mii de oameni.

Toți cu poveștile lor.

Toți cu ideea lor despre frumusețe.

Și poate tocmai asta este frumusețea unei coafeze.

Nu doar că îți taie părul.

Îți ține puțin din viață în mâini.

Iar după o anumită vârstă realizezi că aceste momente mici sunt, de fapt, momente mari.