Dragă Brăila, te iubesc la fel de mult cum te iubeam la 13 ani
Sunt locuri care nu sunt doar locuri. Sunt bucăți din noi. Sunt capitole întregi din viață care au rămas acolo, între betoane, copaci și razele de soare ale unei veri care părea că nu se mai termină.
Pentru mine, copilăria și începutul adolescenței înseamnă skateparkul de pe faleză.
Acolo stăteam și douăsprezece ore pe zi. Veneam dimineața și plecam când începea să se întunece. Mă dădeam pe role până mă dureau picioarele, apoi făceam o tură de faleză, coboram scările cu spatele, râdeam fără motiv și ne distram copios. Eram copii și, fără să știm, eram probabil în una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții noastre.
Iubesc locul acela.
Acolo am primit primul pupic. Acolo am avut prima îndrăgosteală. Prima ținere de mână. Prima căzătură serioasă. Și, poate mai important decât orice, primele mele clipe adevărate de libertate.
Mi-am dorit mult și să merg pe bicicletă. Dar tata nu m-a lăsat. Îmi rupsesem deja mâna pe quarter și veneam acasă cu julituri aproape în fiecare zi.
Mi-a spus:
– Cu bicicleta pe stradă? Nu prea cred.
Și cam așa s-a terminat povestea skateparkului pentru mine, undeva prin clasa a șasea. După aceea a urmat gașca de la Școala 23. O altă lume. O altă etapă. Oameni și amintiri pe care o să le prețuiesc mereu.
Ieri am avut o zi cu totul și cu totul specială.
Am mers din nou în skatepark și pe faleză. De data aceasta cu aparatul de fotografiat în mână și cu mai bine de douăzeci de ani de viață adunați între timp.
Era o liniște monumentală.
Doar câțiva oameni se plimbau prin parc. Skateparkul era aproape gol. Terenurile de sport așteptau următorul meci. Soarele lumina sculpturile, iar copacii își proiectau umbrele pe alei.
Și, pentru câteva ore, mintea mea a fost complet liniștită.
Nu mă grăbeam nicăieri. Nu mă gândeam la probleme, la liste, la planuri. Doar eram acolo.
Atmosfera s-a potrivit perfect cu starea mea de spirit.
A apărut o liniște sufletească de nedescris și numai zgomotul îndepărtat al mașinilor se auzea puțin în fundal.
Mi-a plăcut mult ziua de 16 iunie.
Mi-a amintit că există locuri care ne cunosc înainte să devenim adulți. Locuri care ne-au văzut când eram copii, când aveam genunchii juliți, părul ciufulit și toată viața înaintea noastră.
Și poate de aceea iubesc atât de mult Brăila.
Pentru că aici nu regăsesc doar clădiri, parcuri sau străzi. Mă regăsesc pe mine.
Pe fetița de treisprezece ani care alerga spre skatepark fără să știe că într-o zi va pleca, va trăi prin alte orașe și alte țări și că se va întoarce acasă cu ochi mai maturi și cu mult mai multe povești.
Te redescopăr acum, dragul meu oraș.
La 36 de ani.
Te privesc altfel, dar te iubesc la fel de mult.
Poate cu mai multă înțelegere. Cu puțină nostalgie. Cu recunoștință. Cu vise mari de a te vedea din nou și din nou și din nou.
Și cu speranța că nu mă voi plictisi niciodată de tine.
Pentru că, uneori, a renăște înseamnă pur și simplu să te întorci într-un loc în care ai fost fericit și să descoperi că și el, și tu ați crescut frumos împreună.
